să tot reverşi

am cucerit greu inima de piatră
a poliţistului înfometat
sub îndrumări culinare, m-am împletit
cu fir de aţă strâns
în păr roşu
ca să vezi tu că nimeni nu-i perfect
într-o lume de oameni înşelaţi şi inimi zdrobite
să tot reverşi şiroaie de zâmbete identice
luate din ultima revistă răscolită
subtil m-am împiedicat de progresul unui miros

afemeiat

în a cărei lumi aparţii

piţiponceală

azi am urmat drumul
spre beţie
doar noi
identici în păcat
cu temeri ofticante
de chin îmbibat
în ţigări alcoolizate
am strigat într-un suflet
că umărul plâns aseară
s-a petrecut încet
până înspre dimineaţă
în ameţeli profunde
alerg în piţiponceală
de ocazie

tăcere şi noi

ne pierdem în tăcere
respirăm
luăm o pauză de melancolie
ne uităm în urmă la un copac ermetic
închis cu scoci
ne uităm
in the silence
fără motive săltăreţe
doar respirând
într-o pauză de tăcere

eu sau voi ?

dintre tu şi Mine
dintre voi şi ei
dintre Eu şi nimeni
care răspuns e plauzibil?
indubitabil...
calea mi-e sacrificată
tu, eşti un lucru apus
iar ”Mine”, stă rătăcit
prin vreun tomberon
voi, mă credeţi o folie tipsită
ei, mă dezagrează
dintre Eu şi nimeni?
aleg să fiu un nimeni
decât un ”Eu” pentru voi...

efemer

încă iţi mai simt căldura trupului
ce se prelinge pe adierea corpului meu
aştept un semn de la tine… încă il mai aştept...
nu mă satur să te privesc prin gaura cheii
de la visul care te ţine prizonier
parfumul tău încă îmi mai dă târcoale..
oriunde aş merge îţi întâlnesc privirea
chipul tău e un idol de neatins...
eşti unic în postura de judecător
săruturile tale mi se par acum comori de nepătruns
aştept un răspuns… aştept să răspunzi
dorinţe-i mele carnivore
caut în mintea mea motivul aberaţiei mele sentimentale
totul mi se pare acum de nedesluşit
poate pentru că eşti unicul stăpân al cugetării inimii mele
unicul meu iubit…

in melancolie

în palmă îmi arăt zâmbetul veşted
cu adieri surâzânde de toamnă împlinită
un copil mă învaţă să fluier
într-o frunză învechită
sub soarele străveziu
mă închin înţeleaptă
în răsăritul cufundat în melancolie de târziu
sub senin mi-e cald
sub galben mi-e frig
iar sub aripile copacilor goi
sunt pustie

şi totuşi... toamnă !

Octombrie... De ce mă apucă melancolia de fiecare dată când mă gândesc la toamnă ? Aşa mi s-a întâmplat şi acum. I-am scris şi dedicat toamnei o poezie...

şi totuşi...

frunzele cad ca prin vis
ca într-o fericită poveste de toamnă
de unde curajul de a lupta cu vara ?
e toamnă, toamnă...

şi totuşi...
mai lasa-mă să mă bucur de vară !
de ce să mă privezi de tentaţia adierii fine a soarelui meu ?!

şi totuşi...
frunzele cad să oprim invazia îngălbenită a pomilor
să înceteze timpul în favoarea noastră
să rămână veşnic vara armonioasă
să rămână a mea !

şi totuşi...
vara...
draga mea,
mai rătăceşte un anotimp !

mister I

stai! nu clipii...
acum mă uit în sensibilitatea glasului tău
încerc să descopăr lucruri care ieri…
mi-erau străine
şi nu le puteam înţelege
nici citii ... nici cânta... nici privii
stăruiesc că străinul din tine-mi dă târcoale
mă înspăimânţi şi am fiori
poate de tristeţe
poate de uimire
poate de plăcere
colind misterioasele tale gânduri şi rămân profund dezamăgită
iţi curge o lacrimă străvezie
iţi cugetă conştiinţa, nu ?
îmi dai de gândit... stai !
nu sunt o neroadă...
ştiu că e neprielnic pentru tine
dar lasă-mă să-ţi simt mustrarea minţii tale limpezită
de atrocităţile care-ţi provocau pelin


mister II

a meritat clipa de sinceritate, nu ?
acum mă ai în preajma ta şi văd că savurezi momentul
te-nchini în faţa mea şi-mi juri credinţă
"-jurăminte-le-s pentru cei slabi!"
îmi exprim gândul cu voce tare şi te jignesc
cu toate astea, te iau în braţe
şi nu-ţi dau voie să mai scoţi vreun cuvânt
un simplu " vreau să împărtăşesc totul cu tine" îţi scapă
şi văd un zâmbet prelins pe faţa ta...
ţi-am curăţat sufletul de enigma nevinovată a copilăriei tale, nu ?
iar acum gândeşti că mă iubeşti şi stai lipit de corpul meu
cu senzaţii de îndrăgostit la prima vedere
te simt aproape... tot mai aproape
gândesc şi-mi ispăşesc escapadele amoroase cu tine


mister III

uit că sunt ispita jocului tău nevrotic
îmi furi clipa de sinceritate şi slăbiciune
mi-am uitat rostul meu în jocul tău şi nu am realizat
potopul care se întindea alene pe gâtul meu...
am sesizat prea târziu picătura care a umplul paharul
încerc să scap din vârtejul patimei dar
parcă nu sunt împăcată cu gândul
şi totuşi... e bine lângă tine...
e atât de bine şi mă simt protejată
să-mi pese de minciunile de odinioră ?
îmi zic în gând "carpe diem" şi uit de escapadele tale copilăroase
un simplu "te iubesc" şi scap de misterul ce mă ţine departe de tine...

amintiri

am uitat ce înseamnă libertatea
căldura soarelui sau culoarea răsăritului...
acum mă călăuzeşte trecerea-n uitare
plină de vise şi aducere aminte
mă strivesc ca o furnică de vremurile apuse
care-mi inspiră încrederea de a trece mai departe...

uit că e un simplu vis, pustiu, fără rost
şi mă ridic neputiincioasă din suvenir
caut să nu-mi aflu trecutul
de care nu sunt chiar mândru
şi totuşi... mi-e dor de adierea vântului
de strălucirea translucidă a ploii...

nu mă pot dezlipii de crezul amintirii mele
stau lipită de patul ce nu-mi dă drumul
să-mi iau zborul din camera mea odioasă...
m-am săturat să privesc peretele
şi să-mi imaginez că există lumea de dincolo
prin care am trecut şi eu odată...

sunt tot aici... în prezenţa absenţei trecutului…
în imaginea derutantă a clipei de luciditate...
nu... nu visez...
nu pot ieşi din cameră
sunt în aşternutul pe care nu-l mai tolerez
şi nu pot să scap de îndoiala asta...

"scaunul torturii" mele... cine ar fi crezut?
ironia sorţii mă lasă într-o sumbră tăcere...
eu... un iubitor al râsului, al distracţiei, al iubirii
un obsedat al aerului proaspăt al naturii
şi de cântatul păsărilor din dimineţile cu taină
să mă trezesc acum într-un scaun cu rotile?

nu sunt mai prejos decât tine cu nimic
suntem din acelaşi material
şi totuşi nu înţeleg apusul meu..
mă las din nou în vâltoarea patului meu
cu amintirile mele de odinioară
prins în capcana statului de neînţeles...

Primavara si tamaie...

Miroase a tămâie şi cântă Vama - “Alt Oraş”. Dau enqueue de ceva vreme şi nu mă satur de versurile care mă cuceresc. Simt că mă aliniez cu primăvara, cu vântul surd, ce a pierdut acordurile cândva demult. Ştiu ce-mi vei spune. “Eşti egoistă !” Da. Şi nu mi-e frică să recunosc atât timp cât mirosul de tămâie îmi pluteşte în cameră şi-mi cântă Vama. Asta e ce simt şi nu pot să te mint în alt mod. Dragostea mea e curată, iar primăvara mi-e plină de tămâie...