efemer

încă iţi mai simt căldura trupului
ce se prelinge pe adierea corpului meu
aştept un semn de la tine… încă il mai aştept...
nu mă satur să te privesc prin gaura cheii
de la visul care te ţine prizonier
parfumul tău încă îmi mai dă târcoale..
oriunde aş merge îţi întâlnesc privirea
chipul tău e un idol de neatins...
eşti unic în postura de judecător
săruturile tale mi se par acum comori de nepătruns
aştept un răspuns… aştept să răspunzi
dorinţe-i mele carnivore
caut în mintea mea motivul aberaţiei mele sentimentale
totul mi se pare acum de nedesluşit
poate pentru că eşti unicul stăpân al cugetării inimii mele
unicul meu iubit…

in melancolie

în palmă îmi arăt zâmbetul veşted
cu adieri surâzânde de toamnă împlinită
un copil mă învaţă să fluier
într-o frunză învechită
sub soarele străveziu
mă închin înţeleaptă
în răsăritul cufundat în melancolie de târziu
sub senin mi-e cald
sub galben mi-e frig
iar sub aripile copacilor goi
sunt pustie

şi totuşi... toamnă !

Octombrie... De ce mă apucă melancolia de fiecare dată când mă gândesc la toamnă ? Aşa mi s-a întâmplat şi acum. I-am scris şi dedicat toamnei o poezie...

şi totuşi...

frunzele cad ca prin vis
ca într-o fericită poveste de toamnă
de unde curajul de a lupta cu vara ?
e toamnă, toamnă...

şi totuşi...
mai lasa-mă să mă bucur de vară !
de ce să mă privezi de tentaţia adierii fine a soarelui meu ?!

şi totuşi...
frunzele cad să oprim invazia îngălbenită a pomilor
să înceteze timpul în favoarea noastră
să rămână veşnic vara armonioasă
să rămână a mea !

şi totuşi...
vara...
draga mea,
mai rătăceşte un anotimp !