fara tine...

indiferenţa doare !
nu pot să-mi alimentez credinţa
fără să-mi trimiţi un cuvânt bun
nu respirăm acelaşi aer dacă nu ne întâlnim
nu am nimic fără un gând bun de la tine
vreau să stau pe pământul meu
vreau să-l ţin cu mine
nu vreau să cad în dizgraţie
fără tine...
vreau să-mi alimentez crezul cu privirea ta

nostalgie

închid ochii...
ştiai că încă te mai visez ?
şi dacă mă străduiesc
parcă îţi aud respiraţia
paşii tăi îi absorb din inimaginabil
privirea încă tresare veselă,
nepieritoare,
iar braţele tale, încă mai strâng cu putere
buzele trăiesc nostalgia zâmbitoare
chipul tău veşnic răsare
ca un paradox...

sclipiri de fericire

mă tem că apusul de soare
e doar un rod al imaginaţiei tale
o umbră lăsată pe obrazul meu
ţi-a deschis sufletul cu o strălucire nemaivăzută
ţi-a luminat faţa şi te-ai văzut
mai înţelept decât insăşi eu
credeam că te-ai apus
că ai luat sfârşit
din contră, tu emani fericire !
- dă-mi şi mie un strop din fericirea ta
să simt căldura ce aşteaptă să fie împărtăşită
să ştiu motivul sclipirii tale
să aud paşii care-ţi zâmbesc
să râd cu gura până la urechi
chiar şi când sunt tristă
să uit momentele neplăcute
vreau să trăiesc zâmbetul tău !
numai aşa voi fi pe deplin fericită...
mă vei lăsa tu, oare, să gust din fericirea ta ?

12.10.2007 Cum putem sa respiram inutil?

Daca tu nu ma vezi... eu de ce te-as vedea?

E mai presus de cuvinte ceea ce simt. Dispret. Poate e cuvantul cel mai bun. Sau indiferenta. Adesea ma intreb ce culoare are fericirea? Poate daca as afla mi-ar fi mai usor sa mi exprim sentimentele. Cine stie ? Poate in viitor sta dispretul culorilor... Sau in prezent ?

12.09.2007 Perfecţiune ?!

Îmbrăţişează-mă. Ţi-o ordon ! Azi am nevoie de o pereche ! De ce nu mi-e permis să am întotdeauna ce-mi doresc atunci când vreau eu ?

Vreau cu tine... Şi cu el. Cu tine... mă întâlnesc numai printre rânduri. Ciudat. Chiar ne potrivim. El îmi dă zâmbet când am lacrimi în ochi şi pe toată faţa. Cu el ar însemna să-mi întregesc momentul actual de singurătate, cu toate că n-aş mai fi singură. În el vreau să pot să mă ascund, un praf de aer tremurând să ajung. Nu ştiu dacă mi-e permisă visarea cu el. Însă tu, ştiu sigur că nu-mi vei mai da drumul din perfectul rândurilor noastre. Ne amestecăm trupurile-n şoapte prin acest perfect. Numai cu tine îmi simt îmbrăţişarea atât de familiară, de ordonată şi copilăroasă… Dar revin pe pământ şi mi-aduc aminte de tema la română.

27.10.'07 Vis de mare in octombrie

E sâmbătă după masă. Ce-mi place week-end-ul ! Acum, parcă mai mult ca oricând, mi-e dor de mare... Deja-mi miroase a nisip pustiit, a soare colorat, şi... şi a mare uitată de vizitatorii de ocazie. Nu-ţi scriu simple aberaţii, să ştii. Chiar simt vântul cum îmi bate părul uşor, nevinovat. Fără griji materiale. Vama e senină şi e doar a mea! Simt mici adieri plăcut mirositoare. Probabil e mama care pregăteşte ceva bun. Cu ce mă ajută pe mine? Mai bine îmi reiau micul meu filmuleţ şi dau replay. Gata! Simt că regăsesc căldura înfloritoare care, încet, încet, mă obsedează. Te rog, do not disturb!

nu ti-e dor ?

nu ţi-e dor ?

de gesturi măreţe

într-un albastru gol

în infinitate

cu pulbere aievea

se alege…

nu ţi-e dor ?

de cântece supreme

înfloritoare

de versuri eminescu

cu dezacorduri melancolice

în doi...

nu ţi-e dor ?

de amintiri ridicole

hazlii

de noi infantili

într-un albastru dur

sobru…

nu ţi-e dor…

de noi ?

umilit

la început vântul sângera cu stihuri

rana bătea umedă şi pustie

cădeau fulgi de culoare brună din neant

cu soarele ce facem?

zâmbea cu arsura peste 60˚C

îndurând capriciul umilit al vântului

strănută fără grija de mâine

atârnă zdreanţa din pulbere s-arată

abstractă ţi-e gândirea şi gândul veştejit

durerea s-a dus fluerând în verde

am cules roadele cu rana în dosul palmei

du-te, nu-mi mai pasă al cui eşti

rabdă-ţi nefericirea prin oftări dulci

disperat ţi-e dispreţul înnodat

mai lasă sânge şi pentru mine

şi du-te în cărarea din neant