Jurnalul libertin

Azi şcoală, mâine şcoală...
Spre final de semestru, libertatea dăinuie prin colegiu. Nu mă încălzeşte câtuşi de puţin. Sunt sătulă de atâta libertate adolescentină. Profesorii parcă ne-ar fi uitat într-o sticlă de apă plată închisă ermetic.
Ne-ar prinde bine puţină seriozitate. Deci, o iau de la capăt...
Nici nu vorbeam serios, de fapt. Totul e o glumă, viaţa în care trăim e o gumă de mestecat. O gumă pe care o aruncam la coş de fiecare dată când păşim pe holurile şcolii. O gumă pe care dacă o mesteci puţin mai mult, mucegăieşte. Acea gumă e libertatea noastră extraşcolară / şcolară. Doar deh... în timpul nostru liber ne amăgim învăţând (de fapt, migrând din Blue în Music Pub şi viceversa). Deci ne chinuim spetindu-ne să mai scoatem un fum dintr-o ţigară de foi de cireşe pe care am găsit-o întâmplător pe speteaza unei mese. De cărţi nici nu mai zic (cărţi de joc, evident).
Nu există zi în care să nu ne stoarcem creierul (mestecat) la Poker sau Tarnip (Tarnip especially).
Deci, fără clişee lingvistice azi. Libertate vrem ! (spuse glasul de copii). În Rainbow e aglomerat de elevi siliţi să aspire la o libertate fugitivă, dintr-o ora într-alta (chiul).
Aha... deci avem libertate. Mergi pe holul din Petru, găseşti oameni învăţând ? Neh... găseşti cupluri făcând practică la „the best damn kiss”, cu o grabă de un sport teribilist ce n-ai mai văzut, cu un ochi întredeschis de a nu da peste vreun posibil profesor. Şi ăsta e un caz fericit.
Sunt sătulă. Toată lumea abuzează în mod inoportun de libertatea noastră frivolă.
Nu bat câmpii, jurnalule, dar, vezi, aşa se explică de ce ne găsim libertatea de a absenta la orele de română / latină (cu subînţeles latină).
Imi place ziua de azi mai mult ca ieri...

luve

în tine m-am împăcat

sub corola lunii de minuni

mirific

Bu

Bu este prinţul
Cel din povestea cu câinele/
-
Bu este un călăreţ
Mort
Sub iarbă/
-
Bu mă amăgeşte continuu
În verde
-
Bu ?!
Bu este durabil
Face cât 101 dalmaţieni la fugă/
-
Bu este hamsterul de vizavi
Ce l-am băgat ieri cu capul
În toaleta publică/
-
oH Bu…
Îţi confesez că m-am dăruit
Unei păpuşe - gonflabile/
-
Bu sărută impecabil
Asemeni unui porc de catifea
Ca într-un roman / de kafka.
-
M-ai zăpăcit
Bu
Eu sunt, Bu !

să tot reverşi

am cucerit greu inima de piatră
a poliţistului înfometat
sub îndrumări culinare, m-am împletit
cu fir de aţă strâns
în păr roşu
ca să vezi tu că nimeni nu-i perfect
într-o lume de oameni înşelaţi şi inimi zdrobite
să tot reverşi şiroaie de zâmbete identice
luate din ultima revistă răscolită
subtil m-am împiedicat de progresul unui miros

afemeiat

în a cărei lumi aparţii

piţiponceală

azi am urmat drumul
spre beţie
doar noi
identici în păcat
cu temeri ofticante
de chin îmbibat
în ţigări alcoolizate
am strigat într-un suflet
că umărul plâns aseară
s-a petrecut încet
până înspre dimineaţă
în ameţeli profunde
alerg în piţiponceală
de ocazie

tăcere şi noi

ne pierdem în tăcere
respirăm
luăm o pauză de melancolie
ne uităm în urmă la un copac ermetic
închis cu scoci
ne uităm
in the silence
fără motive săltăreţe
doar respirând
într-o pauză de tăcere

eu sau voi ?

dintre tu şi Mine
dintre voi şi ei
dintre Eu şi nimeni
care răspuns e plauzibil?
indubitabil...
calea mi-e sacrificată
tu, eşti un lucru apus
iar ”Mine”, stă rătăcit
prin vreun tomberon
voi, mă credeţi o folie tipsită
ei, mă dezagrează
dintre Eu şi nimeni?
aleg să fiu un nimeni
decât un ”Eu” pentru voi...

efemer

încă iţi mai simt căldura trupului
ce se prelinge pe adierea corpului meu
aştept un semn de la tine… încă il mai aştept...
nu mă satur să te privesc prin gaura cheii
de la visul care te ţine prizonier
parfumul tău încă îmi mai dă târcoale..
oriunde aş merge îţi întâlnesc privirea
chipul tău e un idol de neatins...
eşti unic în postura de judecător
săruturile tale mi se par acum comori de nepătruns
aştept un răspuns… aştept să răspunzi
dorinţe-i mele carnivore
caut în mintea mea motivul aberaţiei mele sentimentale
totul mi se pare acum de nedesluşit
poate pentru că eşti unicul stăpân al cugetării inimii mele
unicul meu iubit…

in melancolie

în palmă îmi arăt zâmbetul veşted
cu adieri surâzânde de toamnă împlinită
un copil mă învaţă să fluier
într-o frunză învechită
sub soarele străveziu
mă închin înţeleaptă
în răsăritul cufundat în melancolie de târziu
sub senin mi-e cald
sub galben mi-e frig
iar sub aripile copacilor goi
sunt pustie

şi totuşi... toamnă !

Octombrie... De ce mă apucă melancolia de fiecare dată când mă gândesc la toamnă ? Aşa mi s-a întâmplat şi acum. I-am scris şi dedicat toamnei o poezie...

şi totuşi...

frunzele cad ca prin vis
ca într-o fericită poveste de toamnă
de unde curajul de a lupta cu vara ?
e toamnă, toamnă...

şi totuşi...
mai lasa-mă să mă bucur de vară !
de ce să mă privezi de tentaţia adierii fine a soarelui meu ?!

şi totuşi...
frunzele cad să oprim invazia îngălbenită a pomilor
să înceteze timpul în favoarea noastră
să rămână veşnic vara armonioasă
să rămână a mea !

şi totuşi...
vara...
draga mea,
mai rătăceşte un anotimp !